ISTORIOGRAFIA ANTICA II
(P2)
Tucidide (Thucydides)
Dacă lui Herodot îi revine cinstea de a deschide calea „istoriei mari”, Tucidide a prefigurat pentru aproape două mii cinci sute de ani direcţia pe care o va lua investigaţia istorică. Pe care îşi va constitui reperele esenţiale. Nu se cunoaşte exact data naşterii viitorului mare istoric. Este de presupus că s-a născut în jurul anului 460 şi a trăit până la 399 î.e.n. Tatăl său, după nume Olores, era probabil trac de origine. Viaţa lui Tucidide este strâns legată de Atena, unde a ajuns să deţină demnităţi însemnate, fiind implicat în activitatea politică a cetăţii şi în evenimentele militare pe care le va fixa mai târziu în marea sa operă. Războiul peloponesiac. Nu intră în preocupările textului de faţă problemele concrete ale războiului peloponesiac (431-404 î.e.n.). Amintim doar că el a avut ca protagonişti cele două mari cetăţi greceşti – Sparta şi Atena – în jurul cărora s-au grupat celelalte polisuri. Substratul rivalităţilor a fost, în ultimă instanţă, de ordin economic la care se adăuga năzuinţa de întâietate asupra lumii greceşti şi de înrâurire asupra altor cetăţi. Pentru Sparta, o Atenă prea puternică reprezenta o ameninţare; pentru Corint, supremaţia ei comercială ar fi devenit sufocantă.
Ca în mai toate cazurile, marile războaie pornesc de la ciocniri mici şi periferice. Aşa s-a întâmplat în cazul războiului peloponesiac, încât la puţină vreme de la terminarea războiului împotriva colosului persan lumea greacă se vede antrenată într-un alt conflict serios. Era vorba de această dată de o înfruntare în interiorul lumii greceşti care a fost ceva mai relaxată decât încleştarea greco-persană, dar a avut nu mai puţin un caracter istovitor. A durat mult, de la 431 la 404 î.e.n. (cu o întrerupere de 7ani), terminându-se cu victoria Spartei. Atena nu a pierdut ceva fundamental de pe urma acestui război, dacă facem abstracţie de veleităţile sale de hegemonie şi de considerente de prestigiu. S-a desfiinţat liga maritimă ateniană, au fost distruse fortificaţiile oraşului.
Cu toate că Pericle a murit la începutul războiului peloponesiac (429) democraţia ateniană a funcţionat şi după această dată, iar viaţa intelectuală şi- a păstrat vigoarea. Atena a rămas farul spiritual al lumii antice. Tucidide a participat activ la evenimentele războiului peloponesiac. A ajuns chiar să comande flota ateniană (fiind ales strateg), dar nu a avut noroc în înfruntarea cu generalul spartan Brasidas. De aceea a fost şi exilat departe de Atena. A fost un general nefericit, dar un mare istoric.
A început să scrie vestita sa operă după încetarea războiului. Deşi faptele pe care le povesteşte i-au fost contemporane şi a fost implicat în ele, Tucidide a scris cu detaşarea cuvenită despre cele întâmplate, realizând o operă obiectivă. În aceasta constă una din marile calităţi ale scrisului lui Tucidide. De fapt Tucidide a pus în faţa istoriei (istoriografiei) conştiinţa adevărului, moment care rămâne până astăzi dominant în demersul istoriografic6. De aici semnificaţia excepţională a demersului său, faptul că întreaga istoriografie, indiferent de metodă, de progresele în domeniul expunerii, viziune, sau demers conceptual, actul de cunoaştere istorică se revendică de la Tucidide prin finalitatea sa.
Tucidide a folosit diferite categorii de izvoare (dintre acestea menţionează doar martorii oculari, martorii neoculari, operele istorice, logografii, poeţii). Multe dintre faptele şi evenimentele războiului îi erau cunoscute în mod direct. El priveşte războiul ca pe un eveniment considerabil. „Acest război, scria Tucidide la începutul operei sale, a constituit cea mai puternică zguduire, atât pentru eleni, cât şi pentru o parte din barbari şi, s-ar putea spune, chiar şi pentru o foarte mare parte din omenire”7. El plasează, deci, evenimentele într-un orizont vast şi, deşi războiul se compune dintr-o infinitate de evenimente şi de fapte, Tucidide caută să le integreze în totalitate. Nu este însă preocupat în chip special de sinteză şi nu are darul sintezei. Preocuparea lui este pentru precizie, pentru descrierea clară şi valorificarea amănuntelor.
6 Accepţia adevărului la Tucidide consta în relatarea exactă a faptelor. Astăzi această accepţie este mult mai complexă, dar problema relatării corecte a faptelor îşi păstrează valoarea.
Informaţia – arăta el – trebuie totuşi analizată, situată în context. Interesat de cauze, Tucidide exprimă judecata sa asupra faptelor pe care le narează, încât găsim în discursul său istoriografic şi elemente reflexive. Istoricul sesizează legătura între istoria militară şi viaţa internă a cetăţilor greceşti. El insistă asupra rolului personalităţilor, dar şi asupra condiţiilor naturale. El prezintă trecutul în lumina experienţei vieţii prezente, făcându-l prin aceasta mai interesant, mai încărcat de semnificaţii. Tucidide, ca mai toţi istoricii antichităţii, introduce în textul său discursuri rostite de căpetenii politice sau militare. Nu abuzează însă de acest procedeu şi caută să potrivească cele rostite de orator caracterului situaţiilor şi psihologiei celui care vorbeşte, încât spusele oratorilor să nu pară simple plăsmuiri.
Pe cât posibil, Tucidide elimină elementele extraordinare, miraculoase, intervenţii ale zeilor, ale voinţei divine, favorizând informaţiile ce se pot dovedi prin mărturii sigure. „Poate că lipsa miraculosului – nota Tucidide – va părea că desfată mai puţin auzul. Toţi însă care vor să cerceteze adevărul celor întâmplate şi celor care vor mai avea loc cândva – la fel sau aproape la fel datorită firii omeneşti – le vor socoti cu folos. Căci am folosit o operă de valoare permanentă, nu de o clipă”. În acelaşi spirit apare o altă consideraţie a marelui istoric: „Dacă cineva [deşi] judecând după dovezile menţionate, va socoti totuşi că lucrurile s-au petrecut aşa cum le-am expus eu, nu va greşi de-mi va da crezare şi nu va crede [că a fost] aşa cum le-au cântat poeţii, înfrumuseţându-le, sau cum le-au povestit logografii, spre a le face mai atrăgătoare auzului decât mai potrivite cu adevărul…”8
Sigur, Tucidide a fost o personalitate pasionată, a trăit intens întâmplările care l-au marcat, dar a căutat să-şi domine subiectivitatea, să se ridice la nivelul înţelegerii aspectelor generale pe care le-a antrenat războiul şi încercările pe care acesta le-a pus în faţa lumii greceşti.
Pe Tucidide l-a apropiat de adevărul faptelor însuşi caracterul acestora, aspectele lor concrete, cunoscute foarte bine de istoric. Aceasta îl dispensa de nevoia de a pune în prim-planul explicaţiilor aspecte exterioare, aflate dincolo de ele, cum ar fi providenţa, destinul, soarta, deşi atenianul nu le înlătură cu totul din descrierea sa. A acordat însă o mare atenţie voinţei oamenilor în modelarea unor evenimente sau chiar a cursului istoriei. A recunoscut însă că voinţa nu are în orice situaţie un rol hotărâtor. Cadrul general al circumstanţelor sau pura întâmplare pot fi mai presus de voinţa actorilor istorici.
Istoricul a avut un puternic sentiment civic, aducând în primul rând un omagiu patriei sale – Atena. A fost ataşat cu moderaţie democraţiei ateniene. Drept model al figurii conducătorului l-a avut pe Pericle. El înţelegea însă că Atena ducea o politică de hegemonie asupra altor cetăţi aliate, împrejurare care a slăbit alianţele şi, în ultimă instanţă, poziţia marii cetăţi.
Tucidide a pus problema înrudirii locuitorilor din toate părţile Greciei, dar cu precădere ideea patriotică vizează la el cetatea, zonele relativ omogene prin limbă şi obiceiuri.
Sigur, războiul este un revelator pentru a înţelege firea oamenilor, psihologia lor, aspectele economice şi sociale, strategia şi tactica taberelor aflate în luptă, principiile războiului, raportul război – pace etc.
Stilul istoricului nu este strălucitor; dintre procedeele literare pe care le folosesc istoricii antici el recurge mai ales la naraţie, descriere şi analiza psihologică. În comparaţie cu Herodot, scrisul lui Tucidide este mai organizat, analiza mai percutantă, exprimarea mai exactă, logica raţionamentului mai strânsă. Îi lipseşte, poate, farmecul prospeţimii, continua efervescenţă a unui spirit care ştie să se uimească, ingenuitatea iluzionării, chiar dacă este vorba doar de plăsmuiri sau fantasme. Oricum, istoria putea deveni un domeniu efectiv al cunoaşterii numai prin ceea ce i-a transmis Tucidide: năzuinţa spre adevăr, preocuparea pentru explicarea cauzală, dorinţa de a dezvolta o operă trainică.
Încercarea de a lărgi câmpul izvoarelor şi de a selecta ştirile veridice, obiectivitatea, adevărul şi explicaţia constituie repere care consacră numele lui Tucidide printre cele mai semnificative din istoriografia antichităţii şi ale întregii istoriografii de-a lungul veacurilor. Despre opera lui Tucidide filosoful Mircea Florian scria: „În opera Războiul peloponeziac a lui Tucidide, general nenorocos şi om politic în dizgraţie, istoria ca ştiinţă, cu metodele ei specifice, este prefigurată”. Şi Mircea Florian continuă: „După cuvintele criticului Albert Thibaudet «ea (această operă) rezumă tot aşa de bine istoria viitoare ca şi istoria trecută: e o ktema as aei» (o construcţie pentru totdeauna)”.9 Mai mult decât atâta nu se poate spune despre semnificaţia scrisului lui Tucidide.
(Continua in P3)
ISTORIOGRAFIA ANTICA
1. Aspecte ale istoriografiei greceşti
(P1)
Cum am arătat în Prefaţă, însuşi cuvântul istorie este o moştenire din limba veche greacă având mai multe sensuri: cercetare, povestire, anchetă.
Şi în domeniul istoriei, ca şi în alte domenii ale cunoaşterii şi dezvoltării spirituale, Grecia antică a jucat un rol creator, a fost un factor de geneză.
Memoria colectivă a operat, bineînţeles, cu mult înainte de afirmarea istoriografiei antice greceşti; semnalele ei vorbesc despre constituirea conştiinţei comunităţilor umane o dată cu închegarea şi cristalizarea acestor comunităţi; era o nevoie interioară inexorabilă de fixare, de definire a legăturilor interumane. Elemente ale memoriei colective s-au păstrat sub aspecte orale dincolo de zarea construcţiilor politico-statale incipiente.
Clanurile, neamurile şi gintele perpetuau amintirea obârşiilor transfigurate nu odată în mituri, împletite cu elemente de credinţe religioase, de semne şi simboluri imaginare, active şi vii.
Istoriografia, ca atare, a început simultan în Mesopotamia şi Egipt, în jurul anului 3000 î.e.n. Existenţa statalităţii, calendarul şi inventarea scrisului au fost factorii decisivi pentru evoluţia istoriografiei. Cum aminteşte prof. Lucian Boia, timp de 2-3 milenii Orientul a produs numai anale, forma cea mai simplă a istoriografiei. O mărturie impersonală, menţiuni ale evenimentelor memorabile politice, militare, religioase. La vechii egipteni menţionarea unui an sau a unei dinastii avea funcţii simbolice, acoperind faptele şi sensurile unei lumi.
În lipsa scrisului, colectivităţile umane transmiteau oral, sub forma epopeii, povestirea neamului lor, transfigurată poetic, proiectată fantastic şi emoţional, dar păstrând întotdeauna simbolurile unor evenimente sau fapte, sublimând sensuri ale acestora.
Creuzetul istoriografiei propriu-zise a fost, cum am amintit, Grecia antică, iar afirmarea ei într-o formă deschizătoare de drumuri se situează în secolul V înaintea erei noastre.
Este epoca în care viaţa spirituală şi intelectuală a lumii greceşti a izbucnit într-o fantastică iradiere de energii şi impulsuri creatoare care au delimitat nu numai conturul acestei epoci, dar au transmis impulsuri decisive asupra întregii evoluţii culturale a umanităţii, au lăsat o moştenire care a marcat fizionomia culturii umane, hrănind cu sevele ei mai ales gândirea şi spiritul culturii europene. Lansarea maiestuoasă a istoriografiei greceşti ţine de ceea ce generic putem numi „secolul lui Pericle”.
Ar fi fastidios să refacem pentru nevoile acestor note de curs ansamblul mişcării culturale a epocii lui Pericle.
Ne interesează de fapt două mari surse ale istoriografiei greceşti din epocă: Herodot şi Tucidide, la care mai putem adăuga un alt contemporan al lor, Hellanicos din Mitilene (479-395 î.e.n.). Acesta a avut preocupări în domeniul cronologiei istorice şi a întocmit o istorie a Atenei (Atthis).
Privilegiul de a fi numit „părintele istoriei”(denumirea i-a dat-o mult mai târziu Cicero, un mare scriitor, jurist, om politic şi orator roman ) a revenit lui Herodot din Halicarnas (485-425 î.e.n.). A avut o viaţă activă, a străbătut în călătoriile sale prin multe locuri, a văzut lumi şi civilizaţii deosebite: din Egipt care l-a atras prin mărturiile bogate ale trecutului şi vestigiile impunătoare ale civilizaţiei sale, până la ţărmurile Mării Negre. L-a interesat lumea, oamenii, caracteristicile obiceiurilor şi existenţa lor.
A lăsat mărturii preţioase despre toate acestea. Sigur, nu toate mărturiile sale sunt demne de crezare pentru că Herodot a scris şi despre ceea ce doar a auzit, uneori şi imprecis, şi nu a trecut prin filtru critic tot ceea ce a aflat. Nu o dată a fost sedus de ceea ce se părea insolit, de obiceiurile şi felul de viaţă al unor seminţii pe care nu le-a cunoscut în mod nemijlocit. Dar câte alte informaţi prezintă o valoare excepţională prin ceea ce comunică, prin darul observaţiei!
Un analist al marilor doctrine istoriografice nota: „Opera lui Herodot îşi datorează vasta rezonanţă importanţei pe care a acordat-o datelor geografice, ca şi diverselor forme de organizare socială şi moravurilor unui mare număr de popoare”1. Dincolo de diversitatea modului de viaţă Herodot a avansat ideea esenţei comune a marilor principii după care se călăuzesc oamenii.
Opera lui Herodot, pe care a numit-o Istorii, este centrată pe descrierea războaielor medice (între greci, respectiv atenieni, şi perşi). Cronologic, scrierea lui îmbrăţişează aproape un secol de istorie. În interiorul acestui răstimp lumea greacă s-a aflat într-o încleştare acerbă cu marele imperiu persan, între 500-449 î.e.n.. Este vorba nu numai de o epocă relativ întinsă sub aspect temporal, dar şi de un vast scenariu prezent în scrierea lui Herodot, dat fiind faptul că el nu se opreşte doar la problema războaielor medice. De altfel autorul a scris opera sa în trei perioade; a realizat la început o compilaţie din 28 de naraţiuni izolate. Mai târziu a reorganizat materia lucrării şi i-a dat o structură mai bine articulată. Totuşi, lipsa unităţii se resimte. Aceasta defavorizează, poate, subiectul central, dar are avantajul de a recupera numeroase alte teme care prezintă interes prin ele însele.
Herodot este omul epocii sale; scrierea sa reflectă orizontul spiritual şi modalitatea în care grecii din vremea sa percepeau şi înţelegeau lumea.
El s-a integrat în viaţa culturală a Atenei unde a şi rămas destulă vreme. Dorinţa de cunoaştere, spiritul iscoditor, încercarea de a pune în valoare cât mai multe din cunoştinţele lui, au dus la o carte stufoasă, cu multe digresiuni în raport cu tema centrală. Dar, poate, tocmai acest aspect dă prospeţime expunerii sale, care ne conduce prin cetăţile greceşti, prin Egipt, Asia, Libia şi Tracia. Într-un fel, textul lui Herodot arată ca un jurnal de călătorie, iar maniera expunerii sale capătă aspectul unei istorii a civilizaţiei (în genere) Acordând atenţie istoriei creşterii puterii persane, Herodot are percepţia faptului că imperiul persan era o creaţie impunătoare a lumii antice.
Într-o perioadă de apogeu, acest imperiu s-a izbit de stânca micii lumi greceşti care a reuşit, în ciuda disproporţiei dintre forţe, să-şi păstreze libertatea şi independenţa .
Aproape jumătate din scrierea marelui istoric este consacrată înfăţişării campaniilor persane împotriva Greciei europene. Atenienii apar în viziunea lui Herodot ca întruchiparea lumii civilizate confruntată cu cea barbară a perşilor. Sigur, imperiul persan însuşi avea o civilizaţie proprie, pe care însă un istoric al lumii greceşti o percepea în termenii adversităţii faţă de „adevărata” civilizaţie ateniană.
Triumful Atenei confirma, în accepţia lui Herodot, superioritatea libertăţii asupra despotismului, a forţei morale, asupra celei brute.
Oricum, această înfruntare greco-persană este încărcată de evenimente, de fapte de arme spectaculoase care fac gloria istoriei greceşti, constituind, până la explozia lui Alexandru cel Mare pe scena istoriei, tot ce putea oferi mai dramatic şi mai revelator în materie de eroism şi de ingeniozitate istoria antică.
Pentru trecutul nostru străvechi, Istoriile lui Herodot prezintă o importanţă excepţională. În afară de menţiuni făcute în treacăt despre ginţile trăitoare altă dată pe acest pământ, opera lui Herodot este izvorul cel mai amplu care dă informaţii despre geţi şi religia lor, despre apartenenţa lor la marea familie a lumii trace; de asemenea, semnalează elemente de toponimie şi hidronimie din spaţiul ţării noastre sau din împrejurul ei. Cartea a IVa a Istoriilor conţine aceste ştiri în contextul descrierii expediţiei lui Darius, marele rege persan, pe la 514 î.e.n. împotriva sciţilor.
Întreaga relatare a lui Herodot în legătură cu această expediţie este interesantă. Sigur, pasajele referitoare la geţi şi credinţa lor constituie pentru noi punctul de maxim interes. „Înainte de a ajunge la Istru – spune Herodot –
(Darius) îi supune mai întâi pe geţii care se cred nemuritori, căci tracii numiţi skyrmiazi şi nipsei i s-au închinat lui Darius fără nici un fel de împotrivire. Geţii însă, care luaseră hotărârea nesăbuită [de a-l înfrunta] au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci. Iată în ce chip se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, că cel care piere se duce la Zamolxis – divinitatea lor, pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis. Tot în al cincilea an aruncă sorţii, şi întotdeauna pe acela dintre ei pe care cade sorţul îl trimit cu solie la Zamolxis, încredinţându-i de fiecare dată toate nevoile lor… Când tună şi fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun alt zeu afară de al lor”2. Urmează relatarea lui Herodot potrivit căreia Zamolxis ar fi fost „om ca toţi oamenii” în serviciul lui Pitagora. Dobândind avuţie s-a întors printre ai lui unde a pus să se clădească o sală în care îi primea pe aceştia. Acolo i-a învăţat despre nemurirea sufletului. Şi-a făcut apoi o locuinţă sub pământ şi a coborât în adâncul încăperilor acestei locuinţe. O dată la patru ani se iveşte din adâncuri fiind zeificat de oamenii locurilor.
Încheia Herodot relatarea sa pe o notă ingenuă şi plină de graţie: „Cât despre mine, nici nu pun la îndoială, nici nu cred pe deplin câte se spun despre el şi locuinţa lui de sub pământ; de altfel socot că acest Zamolxis a trăit cu multă vreme mai înaintea lui Pythagoras. Fie că Zamolxis n-a fost decât un om, fie c-a fost (întradevăr) vreun zeu din părţile Geţiei îl las cu bine”3.
În afară de ştirile despre geţi, în care filonul legendei se întrezăreşte în masa adevărului, găsim la Herodot o mulţime de date hidronimice şi toponimice care fac parte fie din arealul geografic al ţării noastre, fie se găsesc în vecinătatea ei. Astfel, Ordessos ar fi Argeşul, Tiarantos – Siretul, Tyras este numele antic al Nistrului, apoi Hypanis (Bug), Borystenes (Nipru), Tanais (Don)4.
Dincolo de informaţiile care se ţes într-o pânză nesfârşită în textul lui Herodot, „părintele istoriei” reînvie într-o descriere vie şi sugestivă ţinuturi, popoare, comunităţi umane. Există la Herodot o picturalitate remarcabilă în descrierea sa istorică, există aptitudinea de a crea tablouri sugestive, puternice şi vii.
În ce priveşte metoda cercetării şi felul în care înţelege problema adevărului, a cauzalităţii în istorie nu este greu să observăm că la Herodot există, pe de o parte, năzuinţa de a porni de la temeiuri raţionale în descifrarea desfăşurării procesului istoric, dar explorarea lui apelează, pe de altă parte, şi la forţe exterioare desfăşurării faptelor şi evenimentelor istorice.
O mare valoare are modul însuşi în care Herodot prezintă sensul şi valoarea istoriei ca atare: depozit al memoriei trecute şi, prin aceasta, modalitate de a ne înţelege, de a ne desluşi şi defini existenţa, de a ne surprinde în oglinda trecutului. Oglindirea semnifică în fapt dobândirea conştiinţei de sine şi capacitatea de a ne regăsi într-o continuitate. Herodot deschide lucrarea sa cu următoarea reflecţie: „Herodot din Halicarnas înfăţişează aici rodul cercetărilor sale, pentru ca faptele oamenilor să nu pălească prin trecerea vremii, iar isprăvile mari şi minunate săvârşite şi de greci şi de barbari să nu fie date uitării; printre altele va pomeni şi pricina pentru care aceştia s-au războit între olaltă”5 Ideea lui Herodot este, prin urmare, aceea că istoria este un mijloc al cunoaşteri de sine şi că păstrarea memoriei trecutului este unul din faptele cele mai de preţ la care trebuie să ţină oamenii; este zestrea lor scumpă. Amintim că aceste idei, în formule apropiate, se regăsesc şi la cronicarii români – Grigore Ureche şi Miron Costin – trăitori cu peste două mii de ani după Herodot. Elementul care dă operei lui Herodot statut de istorie, este, pe lângă apelul la diferite categorii de izvoare, şi năzuinţa lui de a pune în evidenţă cauzele fenomenelor, de a găsi adevărul în structura faptelor înseşi. În chiar conflictul greco-persan el caută să dezvăluie cauzele confruntării, iar în ce priveşte aspectele adevărului apelează pe cât posibil la faptele reale.
Este drept, unii exegeţi ai operei lui Herodot subliniază faptul că în opera lui naraţiunea se desfăşoară pe două planuri: unul al motivaţiilor şi îndreptăţirilor omeneşti; celălalt, al rânduielilor superioare care cârmuiesc lumea. „Întâmplările cârmuiesc oamenii şi nu ţin oamenii cârma întâmplărilor” spune la un moment dat Herodot, reflecţie care coincide aproape cu a lui Miron Costin: „Nu sunt vremurile sub oameni, bietul om e sub cârma vremii”.
Herodot acordă un rol important intervenţiei zeilor în desfăşurarea evenimentelor; el ţine seama de prevestirea oracolelor, evocă miracolele şi imixtiunea unor forţe exterioare oamenilor care înrâuresc cursul istoriei. Plătea prin aceasta tribut spiritului vremii.
Un spirit crescut într-o lume în care zeii erau aproape de oameni, intervenind adesea în viaţa acestora, era firesc să acorde providenţei şi destinului un rol important în dirijarea istoriei. Se puteau explica, pe acest temei, evenimente şi împrejurări care ar fi cerut, la nivelul descifrării lor cauzale, explorări de tip raţional mult prea analitice.
Dar Herodot este preocupat deopotrivă să caute sensurile reale ale faptelor, să reţină ceea ce este conform cu ce s-a petrecut în realitate; caută să găsească explicaţii de ordin cauzal.
Prin aceasta face din Istoriile sale un izvor excepţional de informaţii. El aduce în raza cunoaşterii nu numai ştiri de ordin istoric; este interesat de geografie, face ample incursiuni cu caracter etnologic, îl interesează viaţa şi obiceiurile oamenilor.
Opera sa are caracterul unei enciclopedii a vremii pe care o toarnă în cele nouă cărţi ale Istoriilor. Profuziunea observaţiilor, darul descrierii, imensa dorinţă de a comunica şi de asemenea senzaţia de prospeţime pe care o lasă Istoriile fac din scrierea lui Herodot o operă fundamentală a vieţii spirituale antice, un izvor de neînlocuit al cunoaşterii vremurilor despre care narează şi un punct de pornire demn de a inaugura traiectoria fascinantă a unui segment tulburător al culturii şi spiritului uman: istoriografia.
(Continua in P2)
Dacians – Gods Gebeleizis
In the old pantheon, before the coming of Zalmoxe, Gebeleizis is the supreme god, the master of the Earth, Sky, storm, thunder and lighting and the keeper of the secrets of life and death. He is also the god of war and of the military aristocracy.The Dacians pictured Gebeleizis as a strong, bearded man. In some representations, he is shown sitting on a throne, while in others he is seen as a rider, holding a bow in his left hand. He is often accompanied by an eagle who has a horn on its head. The eagle sometimes appears alone, in which cases it represents the god itself; when it is shown alone, the eagle holds a fish in its beak and a rabbit in its claws. In other illustrations, Gebeleizis is a rider accompanied by a dog; in this case, he has a lance which he throws at a wild boar. When he’s not seen as a fighter or hunter, he is a peaceful rider wearing a torch or a horn of abundance in one of his hands. In some rare cases he has three heads, like his dog. Finally, some drawings represent him as a blessing god, with the first three fingers of his right hand spread wide, and the last two fingers closed.
In the god’s honour or against him, the Dacians used to fire arrows towards the sky. This ritual has been interpreted either as a veneration act, in the attempt to purify the face of the celestial god by sending the clouds away, or as an anger manifestation, reproaching the clouds and bad weather, which destroyed the forests or the crops.
The image of this god is associated with the swastika symbol, which is an interesting thing because this is also the symbol of the norse god Thor, representing the hammer that Thor wields, called Mjollnir.
Dacians – Gods
The dacian pantheon, as we know it today, is mature and well defined. It doesn’t need many gods, going towards a monoteist model, with one supreme god and very few (3-4) lesser gods.
Initially, the dacian religion was built around the supreme god Gebeleizis, but an event that happened somewhen between centuries 10 and 5 BC changed this fact: the coming of the prophet Zalmoxe and the birth of his religion. However, the new religion wasn’t a radical change from the old one, but more of a reorganization. Zalmoxe became the only god, replacing an already restricted pantheon and taking the function of the previous gods. The belief in life after death, present for a long time in the Dacian religion, remained unchanged after the adoption of the new cult: true life only begins after death, where the worthy will live together with their god.
Before Zalmoxe, there was a god for each essential element of life: fertilty was represented by Bendis, and health and vitality were assigned to Derzelas. Gebeleizis plays the role of master of the nature, god of war and keeper of the secrets of life and death. Neither of the forms of the religion, pre- or post-Zalmoxe doesn’t have semigods or moralizing heroes; the reason why they are absent is detailed in the Myths section.
Switching from a polytheist religion to a monotheist one, however brought a major change, in the function of the priests. The old priests, called the kapnobatai, mastered the primary elements of the nature and used their powers to actively change the world around them. In contrast to them, the priests of Zalmoxe, called the ktistai, have a more non-intrusive role, being oriented to healing, and letting their god handle the major changes; their function is more one of creating a bond between the people and the supreme god.
Dacians – Myths The Hultan
The myth of the Hultan (or the “Zgrimintes”) is one of the original and special creations of the dacian mythology, which was later transposed in the romanian mythology as well. The origins of the hultan’s image can be traced back to the ascetic practices of the ancient dacians, to the priest castes, the early initiates.Only those children born with the placenta on their head or the seventh son of the seventh son may become a hultan. Some of this special children are stolen by the old hultans when they are still young, and taken to the school in “Crugul Pamantului”, where they are trained until the age of 20. “Crugul Pamantului” can be translated as “the middle of the Earth”, but not necessarily “the center of the Earth”, but rather “the origin of the Earth”, as in the expression “raised in the middle of the wolves”. The folk in some zones in Romania still believe that children born with the placenta on their head are meant to know the secrets of the weather, while in other zones people think that these children will become strigoi, i.e. will be able to travel outside their body.
After completing their magic training, the hultans become the protectors of the mountain roads, masters of the air and the weather. They live a lonely life, isolated somewhere in the “guts of the mountains”. In order to practice their magic, the hultans have to take – among others – a very strict chastity oath; merely falling in love with a woman is enough to cause them to lose their powers. At times known only to them, these wizards come down from the top of the mountains and wander through the villages, disguised as beggars, putting men’s hearts to a test. Whatever they recieve as charity they throw on running water, as offerings for “the other World”. When people are mean or when they hurt that which the hultans protect, the wizards unleash rain and hail upon their lands.
Since Christianism was adopted as the official religion, the myth of the hultans was altered. The Christians called them “solomonars”, a name coming from the king Solomon (renowned for his wisdom), but, as it happens in any assimilation process, they turned the hultan into an evil figure, in order to drive people away from the old beliefs. At the same time, Christianity produced a new character, called the anti-solomonar, meant to defend the people against the hultan; the hultan suddenly became a tyrant, threatening to destroy the villagers’ crops if he doesn’t receive proper payment.
Dacians – Myths
Being very old, the mythology of the Dacians is born from the desire of the humans to find their place in the world. It contains very few moralizing motifs and doesn’t have a manipulatory function. Even the moralizing function is meant to protect the nature that men tried to be in balance with, and doesn’t contain social elements like the more recent mythologies do. As an example, the symbols and representations that the Dacian mythology contains do not try to create a doctrine of submission to some political leaders and there’s no desire to impose any kind of subconscious order or respect for a certain social class.
The myths of the Dacians are closely related to their way of life. The harsh living conditions of the mountain areas, the loneliness and wilderness of the geography lead to a set of myths related to the primary elements of the nature. Weather, long distances and the threat of the wilderness are an important part of this mythology and of the dacian magic practices.
The dacian rituals and magic were performed by both men and women, but there was a distinction in roles between the two sexes. The men could become wizards that controlled the primary forces of the nature, a kind of guardians of the world and the nation, while the witches took care of enchantments, fertility and relations between people.
The ancestral myths have been altered by the adoption of Christianism as the official religion. Like in any other assimilation process, the Christians have integrated the local beliefs into their own system, but gave the old myths a negative, malefic value, in order to turn the people away from them. The christian priests do not deny the ancient rituals, but rather they describe them as satanic manifestations, which is more effective than saying they are inventions or superstitions.
Dacians – Armory
The military strength of the Dacians, well known and feared by their neighbors, was a result of their mentality and education, as well as the weapons and tactics that they used.
One of the main advantages of the Dacians was given by the extensive use of the bow, especially as the main weapon of the cavalry. The bow was a worshipped instrument in the Dacian culture, more than a weapon. On one side, they used it as a weapon, for hunting and in manly contests, but it also played an important role in several rituals. The supreme god Gebeleizis is often represented as an archer, and in some moments in their history the Dacians have used arrow heads as money. Basing a large part of the troops on archery allowed the Dacians to destroy an important part of the enemy force before it reached them in close combat, and the light cavalry equipped with bows was able to deal large amounts of damage to the enemy infantry, while being very hard to stop. As a matter of fact, the military history regards the bow and cavalry combination as one of the most efficient and mobile weapons, until the invention of heavy armor.
For melee combat, the Dacians used a one-handed sword, called the Sica. The blade of this sword was about 25 inches long and was sharp on only one side. It became narrower towards the end: the back was straight, and so was the edge near the hilt, until a point where only the cutting side started to describe a curve, so that the tip of the blade was a sharp point. The guard was fairly big, in order to offer good protection for the hand and was often ornated with sacred symbols.
Some of the dacian fighters used another kind of sword, which resembled the celtic model. This sword was sharp on both sides and it had a triangular blade. The celtic sword also inspired the Gladius, the famous sword that the roman soldiers used.
The Dacians wore light armor for defense, made of tanned leather and in some cases covered with metal scales. This kind of armor offered maximum mobility, which was necessary especially for the archers. Those who chose to fight with a one-hand sword also used a medium sized round or oval shield. Very few fighters – usually the nobles - wore metal breast plates. The Dacians also wore metal helmets, with defenses for the face, but with a short back side, in order to allow free movement. Some of the helmets were ornated, as the swords, with ritual symbols or with a special sign: a pair of eyes on the forehead.
The Dacian flag was a wolf head with a tail made of metal scales, and it was called a Drakon. The Drakon was built so that when the wind passed through it, it would make a sound that resembled a wolf’s cry, which lead to the association of the Dacians with the image of this animal.
Dacians – Civilization
Dacia, the cradle of the tracian civilization, spread from the Dinaric Alps and the Italic Peninsula in the West, to the mountains of continental Greece in the South. At the center of this territory there stood the Carpathian mountains, which served as natural fortifications to the Dacians, and divided their people in several tribes. The waters that spring from these mountains segmented their land, and those that make up its borders (the Danube, Tisa and Nistru rivers) helped creating bonds with the mediteranean and aegean peoples, and lead to continual mutual influences between the Dacians and the southern peoples, thoughout their history.
The Dacians are the descendants of the first humans to inhabit these lands; they didn’t appear inside this territory as a result of a migration, instead they were born and their culture evolved here. The age of the dacian civilization is proven by a long series of archaeological discoveries, of which the most recent are also the most spectacular. The oldest bronze furnaces in Europe have been discovered in today’s Romania, and their age is over 8000 years. The bronze objects found together with these furnaces show good skill from their makers, which suggests that the civilization that produced them had some time to develop this skill, and thus it is much older than the objects.
Other “firsts” were discovered in Romania, once the territory of the ancient Dacians: the oldest house built above the ground, as well as the first writing in the world. In 1961, the archaeologists have unburied a few clay tablets near Tartaria, in Transylvania. These tablets contain abstract drawings – i.e. not representation of images from the nature – which have been interpreted as a written message. Having been dated to around 4800 – 4500 BC, these tablets are about 2000 years older than the sumerian writings, which have long been considered the oldest writings in the world. Neither the Tartaria tablets, nor the sumerian symbols have been deciphered, but they are considered “writing” by the same principle of abstraction.
The spiritual and scientific preocupations of this ancient culture can be seen in the calendars they left us, which are made up by structures simmilar to those found in the Britannic peninsula. The most well known calendar of this kind is that in the Sarmizegetusa city (the capital of the Dacian kingdom), where researchers have uncovered a solar sanctuary with a complex structure, apparently used for measuring time and keeping track of astronomical phenomena.
The main occupations of the Dacians were pottery, metal crafting, sheep tending and apiculture. The ancient Greeks – which called them hiperboreans – wrote that the Dacians ate mostly honey, milk and derrivatives and that they lived in perfect harmony with the nature. Their society was divided in three classes: the priests, called kapnobatai before Zalmoxe and ktistai after; the nobles, called tarabostes; and the common folk, called pileati or comati. The identifying mark of the nobles was a specific fur hat they wore, while common people didn’t cover their heads. The romanian word “coama”, which means “mane”, comes from these “comati”, because they wore long hair and beard.
The military history of the Dacians contains numerous events. At the peak of their power – the rule of king Burebista, first century BC – the borders of Dacia extended in the West until they reached the territory of today’s Switzerland. They became a threat for the Roman Empire, such that a roman emperor, Domitianus, even payed tribute to them in exchange for peace. The famous Caesar planned an attack against the Dacians, but a series of factors stopped him: on one side, the campaigns that the Empire was already fighting didn’t allow him to raise enough troops; on the other hand, the Dacians carried out frequent short and powerful attacks at the Empire’s borders, which created the impression that they had a large military force, able to travel fast. More than one century had to pass until emperor Trajan continued Caesar’s intentions, and decided to crush the Dacians by setting off the full force of the roman war machine against them. The first war between the Dacians and the Romans led by Trajan was fought between 101 and 102 AD, and ended in truce. The Dacians sustained heavy losses in this war and the terms of the armistice forced them to even reduce their military power. Compared to them, the Romans had huge resources and were able to regroup relatively fast, so that a second campaign begun in the spring of 105. The second war ended in 106 with the defeat of the Dacians and the conquest of their capital city, Sarmizegetusa. The southern part of Dacia was declared a roman province and was given the name “Dacia Felix”, which means “Wealthy Dacia” (not “Happy Dacia”, an alternative translation, erroneous in this context). To celebrate this victory, Trajan held the biggest celebration in the history of the Roman Empire, which lasted no less than 123 days. The emperor was so proud of this victory that he ordered bread and money to be given to all roman citizens, and he suspended taxes for his people for a whole year; this says a lot about the importance of the Dacians, at least in the eyes of the Romans. Trajan’s Column, the famous monument in Rome, dedicates a large area to the illustration of the war against the Dacians. The Romans maintained an occupation force in Dacia Felix until 275 AD, when a series of external factors forced emperor Aurelian to recall it.
Dacians 2
The dacian witch doctors were renowned in the ancient world for their skill. They said that, in order to cure the body, one has to cure the soul first, and they applied this principle in their remedies. As the fortresses and settlements of the dacians were located in the mountains (to protect them against attacks), these people were used to harsh winters and the wilderness. This way of life lead to them having a close relationship with the nature, but not the kind that the Celts had. The life of the Dacians was dominated by weather, long journeys through the wilderness and the lonelyness of the unforgiving mountains. This is why the magic of the Dacians is based on the fellowship with everything that is alive, on the control of the primary elements of nature. The dacian wizards will bring rain or snow, will walk on smoke or clouds and will be able to defend themselves against the wild beasts. The relation between the wizard and the elements that he controls is that of a brotherhood, stability and respect. The dacian wizard isn’t tolerated by the wolf from fear, nor simpaty, but rather because the nature accepts him as part of the power that holds the world together, and it won’t touch this balance.
Dacians
The father of history, Herodot, mentions the Dacians in his works as “the bravest and fairest of all the Thracians“. He also says that “the Thracian people is the most numerous one in the world; the Thracians have several names, according to their specific regions, but their habits are more or less the same”. At the peak of their power, the Thracians controlled over half the Europe and some territories in the Middle East. In some writings, the Dacians are also referred to as the Getae.
The territory of Dacia, the Getae’s country, was roughly that of today’s Romania, Hungary and parts of Bulgary and Ukraine. During the reign of king Burebista (1st century BC), the western border advanced to the Constanta lake, situated in today’s Switzerland.
The Dacians were a warrior people, and their polytheist religion saw death as a liberation. Their belief in the supreme god Gebeleizis made them fearless on the battlefield, and this virtue was passed on even after the old religion was replaced by the cult of Zalmoxe. As with other hiperboreean peoples, true life only began after death, where they would meet with their god. The Dacians cheered at the funerals, but cried when a child was born, weeping for the life he was going to have. This education and their beliefs meant that the Dacians were not afraid of death, and thus they were fearsome warriors in the eyes of any ancient civilization.
