ISTORIOGRAFIA ANTICA II
(P2)
Tucidide (Thucydides)
Dacă lui Herodot îi revine cinstea de a deschide calea „istoriei mari”, Tucidide a prefigurat pentru aproape două mii cinci sute de ani direcţia pe care o va lua investigaţia istorică. Pe care îşi va constitui reperele esenţiale. Nu se cunoaşte exact data naşterii viitorului mare istoric. Este de presupus că s-a născut în jurul anului 460 şi a trăit până la 399 î.e.n. Tatăl său, după nume Olores, era probabil trac de origine. Viaţa lui Tucidide este strâns legată de Atena, unde a ajuns să deţină demnităţi însemnate, fiind implicat în activitatea politică a cetăţii şi în evenimentele militare pe care le va fixa mai târziu în marea sa operă. Războiul peloponesiac. Nu intră în preocupările textului de faţă problemele concrete ale războiului peloponesiac (431-404 î.e.n.). Amintim doar că el a avut ca protagonişti cele două mari cetăţi greceşti – Sparta şi Atena – în jurul cărora s-au grupat celelalte polisuri. Substratul rivalităţilor a fost, în ultimă instanţă, de ordin economic la care se adăuga năzuinţa de întâietate asupra lumii greceşti şi de înrâurire asupra altor cetăţi. Pentru Sparta, o Atenă prea puternică reprezenta o ameninţare; pentru Corint, supremaţia ei comercială ar fi devenit sufocantă.
Ca în mai toate cazurile, marile războaie pornesc de la ciocniri mici şi periferice. Aşa s-a întâmplat în cazul războiului peloponesiac, încât la puţină vreme de la terminarea războiului împotriva colosului persan lumea greacă se vede antrenată într-un alt conflict serios. Era vorba de această dată de o înfruntare în interiorul lumii greceşti care a fost ceva mai relaxată decât încleştarea greco-persană, dar a avut nu mai puţin un caracter istovitor. A durat mult, de la 431 la 404 î.e.n. (cu o întrerupere de 7ani), terminându-se cu victoria Spartei. Atena nu a pierdut ceva fundamental de pe urma acestui război, dacă facem abstracţie de veleităţile sale de hegemonie şi de considerente de prestigiu. S-a desfiinţat liga maritimă ateniană, au fost distruse fortificaţiile oraşului.
Cu toate că Pericle a murit la începutul războiului peloponesiac (429) democraţia ateniană a funcţionat şi după această dată, iar viaţa intelectuală şi- a păstrat vigoarea. Atena a rămas farul spiritual al lumii antice. Tucidide a participat activ la evenimentele războiului peloponesiac. A ajuns chiar să comande flota ateniană (fiind ales strateg), dar nu a avut noroc în înfruntarea cu generalul spartan Brasidas. De aceea a fost şi exilat departe de Atena. A fost un general nefericit, dar un mare istoric.
A început să scrie vestita sa operă după încetarea războiului. Deşi faptele pe care le povesteşte i-au fost contemporane şi a fost implicat în ele, Tucidide a scris cu detaşarea cuvenită despre cele întâmplate, realizând o operă obiectivă. În aceasta constă una din marile calităţi ale scrisului lui Tucidide. De fapt Tucidide a pus în faţa istoriei (istoriografiei) conştiinţa adevărului, moment care rămâne până astăzi dominant în demersul istoriografic6. De aici semnificaţia excepţională a demersului său, faptul că întreaga istoriografie, indiferent de metodă, de progresele în domeniul expunerii, viziune, sau demers conceptual, actul de cunoaştere istorică se revendică de la Tucidide prin finalitatea sa.
Tucidide a folosit diferite categorii de izvoare (dintre acestea menţionează doar martorii oculari, martorii neoculari, operele istorice, logografii, poeţii). Multe dintre faptele şi evenimentele războiului îi erau cunoscute în mod direct. El priveşte războiul ca pe un eveniment considerabil. „Acest război, scria Tucidide la începutul operei sale, a constituit cea mai puternică zguduire, atât pentru eleni, cât şi pentru o parte din barbari şi, s-ar putea spune, chiar şi pentru o foarte mare parte din omenire”7. El plasează, deci, evenimentele într-un orizont vast şi, deşi războiul se compune dintr-o infinitate de evenimente şi de fapte, Tucidide caută să le integreze în totalitate. Nu este însă preocupat în chip special de sinteză şi nu are darul sintezei. Preocuparea lui este pentru precizie, pentru descrierea clară şi valorificarea amănuntelor.
6 Accepţia adevărului la Tucidide consta în relatarea exactă a faptelor. Astăzi această accepţie este mult mai complexă, dar problema relatării corecte a faptelor îşi păstrează valoarea.
Informaţia – arăta el – trebuie totuşi analizată, situată în context. Interesat de cauze, Tucidide exprimă judecata sa asupra faptelor pe care le narează, încât găsim în discursul său istoriografic şi elemente reflexive. Istoricul sesizează legătura între istoria militară şi viaţa internă a cetăţilor greceşti. El insistă asupra rolului personalităţilor, dar şi asupra condiţiilor naturale. El prezintă trecutul în lumina experienţei vieţii prezente, făcându-l prin aceasta mai interesant, mai încărcat de semnificaţii. Tucidide, ca mai toţi istoricii antichităţii, introduce în textul său discursuri rostite de căpetenii politice sau militare. Nu abuzează însă de acest procedeu şi caută să potrivească cele rostite de orator caracterului situaţiilor şi psihologiei celui care vorbeşte, încât spusele oratorilor să nu pară simple plăsmuiri.
Pe cât posibil, Tucidide elimină elementele extraordinare, miraculoase, intervenţii ale zeilor, ale voinţei divine, favorizând informaţiile ce se pot dovedi prin mărturii sigure. „Poate că lipsa miraculosului – nota Tucidide – va părea că desfată mai puţin auzul. Toţi însă care vor să cerceteze adevărul celor întâmplate şi celor care vor mai avea loc cândva – la fel sau aproape la fel datorită firii omeneşti – le vor socoti cu folos. Căci am folosit o operă de valoare permanentă, nu de o clipă”. În acelaşi spirit apare o altă consideraţie a marelui istoric: „Dacă cineva [deşi] judecând după dovezile menţionate, va socoti totuşi că lucrurile s-au petrecut aşa cum le-am expus eu, nu va greşi de-mi va da crezare şi nu va crede [că a fost] aşa cum le-au cântat poeţii, înfrumuseţându-le, sau cum le-au povestit logografii, spre a le face mai atrăgătoare auzului decât mai potrivite cu adevărul…”8
Sigur, Tucidide a fost o personalitate pasionată, a trăit intens întâmplările care l-au marcat, dar a căutat să-şi domine subiectivitatea, să se ridice la nivelul înţelegerii aspectelor generale pe care le-a antrenat războiul şi încercările pe care acesta le-a pus în faţa lumii greceşti.
Pe Tucidide l-a apropiat de adevărul faptelor însuşi caracterul acestora, aspectele lor concrete, cunoscute foarte bine de istoric. Aceasta îl dispensa de nevoia de a pune în prim-planul explicaţiilor aspecte exterioare, aflate dincolo de ele, cum ar fi providenţa, destinul, soarta, deşi atenianul nu le înlătură cu totul din descrierea sa. A acordat însă o mare atenţie voinţei oamenilor în modelarea unor evenimente sau chiar a cursului istoriei. A recunoscut însă că voinţa nu are în orice situaţie un rol hotărâtor. Cadrul general al circumstanţelor sau pura întâmplare pot fi mai presus de voinţa actorilor istorici.
Istoricul a avut un puternic sentiment civic, aducând în primul rând un omagiu patriei sale – Atena. A fost ataşat cu moderaţie democraţiei ateniene. Drept model al figurii conducătorului l-a avut pe Pericle. El înţelegea însă că Atena ducea o politică de hegemonie asupra altor cetăţi aliate, împrejurare care a slăbit alianţele şi, în ultimă instanţă, poziţia marii cetăţi.
Tucidide a pus problema înrudirii locuitorilor din toate părţile Greciei, dar cu precădere ideea patriotică vizează la el cetatea, zonele relativ omogene prin limbă şi obiceiuri.
Sigur, războiul este un revelator pentru a înţelege firea oamenilor, psihologia lor, aspectele economice şi sociale, strategia şi tactica taberelor aflate în luptă, principiile războiului, raportul război – pace etc.
Stilul istoricului nu este strălucitor; dintre procedeele literare pe care le folosesc istoricii antici el recurge mai ales la naraţie, descriere şi analiza psihologică. În comparaţie cu Herodot, scrisul lui Tucidide este mai organizat, analiza mai percutantă, exprimarea mai exactă, logica raţionamentului mai strânsă. Îi lipseşte, poate, farmecul prospeţimii, continua efervescenţă a unui spirit care ştie să se uimească, ingenuitatea iluzionării, chiar dacă este vorba doar de plăsmuiri sau fantasme. Oricum, istoria putea deveni un domeniu efectiv al cunoaşterii numai prin ceea ce i-a transmis Tucidide: năzuinţa spre adevăr, preocuparea pentru explicarea cauzală, dorinţa de a dezvolta o operă trainică.
Încercarea de a lărgi câmpul izvoarelor şi de a selecta ştirile veridice, obiectivitatea, adevărul şi explicaţia constituie repere care consacră numele lui Tucidide printre cele mai semnificative din istoriografia antichităţii şi ale întregii istoriografii de-a lungul veacurilor. Despre opera lui Tucidide filosoful Mircea Florian scria: „În opera Războiul peloponeziac a lui Tucidide, general nenorocos şi om politic în dizgraţie, istoria ca ştiinţă, cu metodele ei specifice, este prefigurată”. Şi Mircea Florian continuă: „După cuvintele criticului Albert Thibaudet «ea (această operă) rezumă tot aşa de bine istoria viitoare ca şi istoria trecută: e o ktema as aei» (o construcţie pentru totdeauna)”.9 Mai mult decât atâta nu se poate spune despre semnificaţia scrisului lui Tucidide.
(Continua in P3)
ISTORIOGRAFIA ANTICA
1. Aspecte ale istoriografiei greceşti
(P1)
Cum am arătat în Prefaţă, însuşi cuvântul istorie este o moştenire din limba veche greacă având mai multe sensuri: cercetare, povestire, anchetă.
Şi în domeniul istoriei, ca şi în alte domenii ale cunoaşterii şi dezvoltării spirituale, Grecia antică a jucat un rol creator, a fost un factor de geneză.
Memoria colectivă a operat, bineînţeles, cu mult înainte de afirmarea istoriografiei antice greceşti; semnalele ei vorbesc despre constituirea conştiinţei comunităţilor umane o dată cu închegarea şi cristalizarea acestor comunităţi; era o nevoie interioară inexorabilă de fixare, de definire a legăturilor interumane. Elemente ale memoriei colective s-au păstrat sub aspecte orale dincolo de zarea construcţiilor politico-statale incipiente.
Clanurile, neamurile şi gintele perpetuau amintirea obârşiilor transfigurate nu odată în mituri, împletite cu elemente de credinţe religioase, de semne şi simboluri imaginare, active şi vii.
Istoriografia, ca atare, a început simultan în Mesopotamia şi Egipt, în jurul anului 3000 î.e.n. Existenţa statalităţii, calendarul şi inventarea scrisului au fost factorii decisivi pentru evoluţia istoriografiei. Cum aminteşte prof. Lucian Boia, timp de 2-3 milenii Orientul a produs numai anale, forma cea mai simplă a istoriografiei. O mărturie impersonală, menţiuni ale evenimentelor memorabile politice, militare, religioase. La vechii egipteni menţionarea unui an sau a unei dinastii avea funcţii simbolice, acoperind faptele şi sensurile unei lumi.
În lipsa scrisului, colectivităţile umane transmiteau oral, sub forma epopeii, povestirea neamului lor, transfigurată poetic, proiectată fantastic şi emoţional, dar păstrând întotdeauna simbolurile unor evenimente sau fapte, sublimând sensuri ale acestora.
Creuzetul istoriografiei propriu-zise a fost, cum am amintit, Grecia antică, iar afirmarea ei într-o formă deschizătoare de drumuri se situează în secolul V înaintea erei noastre.
Este epoca în care viaţa spirituală şi intelectuală a lumii greceşti a izbucnit într-o fantastică iradiere de energii şi impulsuri creatoare care au delimitat nu numai conturul acestei epoci, dar au transmis impulsuri decisive asupra întregii evoluţii culturale a umanităţii, au lăsat o moştenire care a marcat fizionomia culturii umane, hrănind cu sevele ei mai ales gândirea şi spiritul culturii europene. Lansarea maiestuoasă a istoriografiei greceşti ţine de ceea ce generic putem numi „secolul lui Pericle”.
Ar fi fastidios să refacem pentru nevoile acestor note de curs ansamblul mişcării culturale a epocii lui Pericle.
Ne interesează de fapt două mari surse ale istoriografiei greceşti din epocă: Herodot şi Tucidide, la care mai putem adăuga un alt contemporan al lor, Hellanicos din Mitilene (479-395 î.e.n.). Acesta a avut preocupări în domeniul cronologiei istorice şi a întocmit o istorie a Atenei (Atthis).
Privilegiul de a fi numit „părintele istoriei”(denumirea i-a dat-o mult mai târziu Cicero, un mare scriitor, jurist, om politic şi orator roman ) a revenit lui Herodot din Halicarnas (485-425 î.e.n.). A avut o viaţă activă, a străbătut în călătoriile sale prin multe locuri, a văzut lumi şi civilizaţii deosebite: din Egipt care l-a atras prin mărturiile bogate ale trecutului şi vestigiile impunătoare ale civilizaţiei sale, până la ţărmurile Mării Negre. L-a interesat lumea, oamenii, caracteristicile obiceiurilor şi existenţa lor.
A lăsat mărturii preţioase despre toate acestea. Sigur, nu toate mărturiile sale sunt demne de crezare pentru că Herodot a scris şi despre ceea ce doar a auzit, uneori şi imprecis, şi nu a trecut prin filtru critic tot ceea ce a aflat. Nu o dată a fost sedus de ceea ce se părea insolit, de obiceiurile şi felul de viaţă al unor seminţii pe care nu le-a cunoscut în mod nemijlocit. Dar câte alte informaţi prezintă o valoare excepţională prin ceea ce comunică, prin darul observaţiei!
Un analist al marilor doctrine istoriografice nota: „Opera lui Herodot îşi datorează vasta rezonanţă importanţei pe care a acordat-o datelor geografice, ca şi diverselor forme de organizare socială şi moravurilor unui mare număr de popoare”1. Dincolo de diversitatea modului de viaţă Herodot a avansat ideea esenţei comune a marilor principii după care se călăuzesc oamenii.
Opera lui Herodot, pe care a numit-o Istorii, este centrată pe descrierea războaielor medice (între greci, respectiv atenieni, şi perşi). Cronologic, scrierea lui îmbrăţişează aproape un secol de istorie. În interiorul acestui răstimp lumea greacă s-a aflat într-o încleştare acerbă cu marele imperiu persan, între 500-449 î.e.n.. Este vorba nu numai de o epocă relativ întinsă sub aspect temporal, dar şi de un vast scenariu prezent în scrierea lui Herodot, dat fiind faptul că el nu se opreşte doar la problema războaielor medice. De altfel autorul a scris opera sa în trei perioade; a realizat la început o compilaţie din 28 de naraţiuni izolate. Mai târziu a reorganizat materia lucrării şi i-a dat o structură mai bine articulată. Totuşi, lipsa unităţii se resimte. Aceasta defavorizează, poate, subiectul central, dar are avantajul de a recupera numeroase alte teme care prezintă interes prin ele însele.
Herodot este omul epocii sale; scrierea sa reflectă orizontul spiritual şi modalitatea în care grecii din vremea sa percepeau şi înţelegeau lumea.
El s-a integrat în viaţa culturală a Atenei unde a şi rămas destulă vreme. Dorinţa de cunoaştere, spiritul iscoditor, încercarea de a pune în valoare cât mai multe din cunoştinţele lui, au dus la o carte stufoasă, cu multe digresiuni în raport cu tema centrală. Dar, poate, tocmai acest aspect dă prospeţime expunerii sale, care ne conduce prin cetăţile greceşti, prin Egipt, Asia, Libia şi Tracia. Într-un fel, textul lui Herodot arată ca un jurnal de călătorie, iar maniera expunerii sale capătă aspectul unei istorii a civilizaţiei (în genere) Acordând atenţie istoriei creşterii puterii persane, Herodot are percepţia faptului că imperiul persan era o creaţie impunătoare a lumii antice.
Într-o perioadă de apogeu, acest imperiu s-a izbit de stânca micii lumi greceşti care a reuşit, în ciuda disproporţiei dintre forţe, să-şi păstreze libertatea şi independenţa .
Aproape jumătate din scrierea marelui istoric este consacrată înfăţişării campaniilor persane împotriva Greciei europene. Atenienii apar în viziunea lui Herodot ca întruchiparea lumii civilizate confruntată cu cea barbară a perşilor. Sigur, imperiul persan însuşi avea o civilizaţie proprie, pe care însă un istoric al lumii greceşti o percepea în termenii adversităţii faţă de „adevărata” civilizaţie ateniană.
Triumful Atenei confirma, în accepţia lui Herodot, superioritatea libertăţii asupra despotismului, a forţei morale, asupra celei brute.
Oricum, această înfruntare greco-persană este încărcată de evenimente, de fapte de arme spectaculoase care fac gloria istoriei greceşti, constituind, până la explozia lui Alexandru cel Mare pe scena istoriei, tot ce putea oferi mai dramatic şi mai revelator în materie de eroism şi de ingeniozitate istoria antică.
Pentru trecutul nostru străvechi, Istoriile lui Herodot prezintă o importanţă excepţională. În afară de menţiuni făcute în treacăt despre ginţile trăitoare altă dată pe acest pământ, opera lui Herodot este izvorul cel mai amplu care dă informaţii despre geţi şi religia lor, despre apartenenţa lor la marea familie a lumii trace; de asemenea, semnalează elemente de toponimie şi hidronimie din spaţiul ţării noastre sau din împrejurul ei. Cartea a IVa a Istoriilor conţine aceste ştiri în contextul descrierii expediţiei lui Darius, marele rege persan, pe la 514 î.e.n. împotriva sciţilor.
Întreaga relatare a lui Herodot în legătură cu această expediţie este interesantă. Sigur, pasajele referitoare la geţi şi credinţa lor constituie pentru noi punctul de maxim interes. „Înainte de a ajunge la Istru – spune Herodot –
(Darius) îi supune mai întâi pe geţii care se cred nemuritori, căci tracii numiţi skyrmiazi şi nipsei i s-au închinat lui Darius fără nici un fel de împotrivire. Geţii însă, care luaseră hotărârea nesăbuită [de a-l înfrunta] au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci. Iată în ce chip se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, că cel care piere se duce la Zamolxis – divinitatea lor, pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis. Tot în al cincilea an aruncă sorţii, şi întotdeauna pe acela dintre ei pe care cade sorţul îl trimit cu solie la Zamolxis, încredinţându-i de fiecare dată toate nevoile lor… Când tună şi fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun alt zeu afară de al lor”2. Urmează relatarea lui Herodot potrivit căreia Zamolxis ar fi fost „om ca toţi oamenii” în serviciul lui Pitagora. Dobândind avuţie s-a întors printre ai lui unde a pus să se clădească o sală în care îi primea pe aceştia. Acolo i-a învăţat despre nemurirea sufletului. Şi-a făcut apoi o locuinţă sub pământ şi a coborât în adâncul încăperilor acestei locuinţe. O dată la patru ani se iveşte din adâncuri fiind zeificat de oamenii locurilor.
Încheia Herodot relatarea sa pe o notă ingenuă şi plină de graţie: „Cât despre mine, nici nu pun la îndoială, nici nu cred pe deplin câte se spun despre el şi locuinţa lui de sub pământ; de altfel socot că acest Zamolxis a trăit cu multă vreme mai înaintea lui Pythagoras. Fie că Zamolxis n-a fost decât un om, fie c-a fost (întradevăr) vreun zeu din părţile Geţiei îl las cu bine”3.
În afară de ştirile despre geţi, în care filonul legendei se întrezăreşte în masa adevărului, găsim la Herodot o mulţime de date hidronimice şi toponimice care fac parte fie din arealul geografic al ţării noastre, fie se găsesc în vecinătatea ei. Astfel, Ordessos ar fi Argeşul, Tiarantos – Siretul, Tyras este numele antic al Nistrului, apoi Hypanis (Bug), Borystenes (Nipru), Tanais (Don)4.
Dincolo de informaţiile care se ţes într-o pânză nesfârşită în textul lui Herodot, „părintele istoriei” reînvie într-o descriere vie şi sugestivă ţinuturi, popoare, comunităţi umane. Există la Herodot o picturalitate remarcabilă în descrierea sa istorică, există aptitudinea de a crea tablouri sugestive, puternice şi vii.
În ce priveşte metoda cercetării şi felul în care înţelege problema adevărului, a cauzalităţii în istorie nu este greu să observăm că la Herodot există, pe de o parte, năzuinţa de a porni de la temeiuri raţionale în descifrarea desfăşurării procesului istoric, dar explorarea lui apelează, pe de altă parte, şi la forţe exterioare desfăşurării faptelor şi evenimentelor istorice.
O mare valoare are modul însuşi în care Herodot prezintă sensul şi valoarea istoriei ca atare: depozit al memoriei trecute şi, prin aceasta, modalitate de a ne înţelege, de a ne desluşi şi defini existenţa, de a ne surprinde în oglinda trecutului. Oglindirea semnifică în fapt dobândirea conştiinţei de sine şi capacitatea de a ne regăsi într-o continuitate. Herodot deschide lucrarea sa cu următoarea reflecţie: „Herodot din Halicarnas înfăţişează aici rodul cercetărilor sale, pentru ca faptele oamenilor să nu pălească prin trecerea vremii, iar isprăvile mari şi minunate săvârşite şi de greci şi de barbari să nu fie date uitării; printre altele va pomeni şi pricina pentru care aceştia s-au războit între olaltă”5 Ideea lui Herodot este, prin urmare, aceea că istoria este un mijloc al cunoaşteri de sine şi că păstrarea memoriei trecutului este unul din faptele cele mai de preţ la care trebuie să ţină oamenii; este zestrea lor scumpă. Amintim că aceste idei, în formule apropiate, se regăsesc şi la cronicarii români – Grigore Ureche şi Miron Costin – trăitori cu peste două mii de ani după Herodot. Elementul care dă operei lui Herodot statut de istorie, este, pe lângă apelul la diferite categorii de izvoare, şi năzuinţa lui de a pune în evidenţă cauzele fenomenelor, de a găsi adevărul în structura faptelor înseşi. În chiar conflictul greco-persan el caută să dezvăluie cauzele confruntării, iar în ce priveşte aspectele adevărului apelează pe cât posibil la faptele reale.
Este drept, unii exegeţi ai operei lui Herodot subliniază faptul că în opera lui naraţiunea se desfăşoară pe două planuri: unul al motivaţiilor şi îndreptăţirilor omeneşti; celălalt, al rânduielilor superioare care cârmuiesc lumea. „Întâmplările cârmuiesc oamenii şi nu ţin oamenii cârma întâmplărilor” spune la un moment dat Herodot, reflecţie care coincide aproape cu a lui Miron Costin: „Nu sunt vremurile sub oameni, bietul om e sub cârma vremii”.
Herodot acordă un rol important intervenţiei zeilor în desfăşurarea evenimentelor; el ţine seama de prevestirea oracolelor, evocă miracolele şi imixtiunea unor forţe exterioare oamenilor care înrâuresc cursul istoriei. Plătea prin aceasta tribut spiritului vremii.
Un spirit crescut într-o lume în care zeii erau aproape de oameni, intervenind adesea în viaţa acestora, era firesc să acorde providenţei şi destinului un rol important în dirijarea istoriei. Se puteau explica, pe acest temei, evenimente şi împrejurări care ar fi cerut, la nivelul descifrării lor cauzale, explorări de tip raţional mult prea analitice.
Dar Herodot este preocupat deopotrivă să caute sensurile reale ale faptelor, să reţină ceea ce este conform cu ce s-a petrecut în realitate; caută să găsească explicaţii de ordin cauzal.
Prin aceasta face din Istoriile sale un izvor excepţional de informaţii. El aduce în raza cunoaşterii nu numai ştiri de ordin istoric; este interesat de geografie, face ample incursiuni cu caracter etnologic, îl interesează viaţa şi obiceiurile oamenilor.
Opera sa are caracterul unei enciclopedii a vremii pe care o toarnă în cele nouă cărţi ale Istoriilor. Profuziunea observaţiilor, darul descrierii, imensa dorinţă de a comunica şi de asemenea senzaţia de prospeţime pe care o lasă Istoriile fac din scrierea lui Herodot o operă fundamentală a vieţii spirituale antice, un izvor de neînlocuit al cunoaşterii vremurilor despre care narează şi un punct de pornire demn de a inaugura traiectoria fascinantă a unui segment tulburător al culturii şi spiritului uman: istoriografia.
(Continua in P2)
