ISTORIOGRAFIA ANTICA
1. Aspecte ale istoriografiei greceşti
(P1)
Cum am arătat în Prefaţă, însuşi cuvântul istorie este o moştenire din limba veche greacă având mai multe sensuri: cercetare, povestire, anchetă.
Şi în domeniul istoriei, ca şi în alte domenii ale cunoaşterii şi dezvoltării spirituale, Grecia antică a jucat un rol creator, a fost un factor de geneză.
Memoria colectivă a operat, bineînţeles, cu mult înainte de afirmarea istoriografiei antice greceşti; semnalele ei vorbesc despre constituirea conştiinţei comunităţilor umane o dată cu închegarea şi cristalizarea acestor comunităţi; era o nevoie interioară inexorabilă de fixare, de definire a legăturilor interumane. Elemente ale memoriei colective s-au păstrat sub aspecte orale dincolo de zarea construcţiilor politico-statale incipiente.
Clanurile, neamurile şi gintele perpetuau amintirea obârşiilor transfigurate nu odată în mituri, împletite cu elemente de credinţe religioase, de semne şi simboluri imaginare, active şi vii.
Istoriografia, ca atare, a început simultan în Mesopotamia şi Egipt, în jurul anului 3000 î.e.n. Existenţa statalităţii, calendarul şi inventarea scrisului au fost factorii decisivi pentru evoluţia istoriografiei. Cum aminteşte prof. Lucian Boia, timp de 2-3 milenii Orientul a produs numai anale, forma cea mai simplă a istoriografiei. O mărturie impersonală, menţiuni ale evenimentelor memorabile politice, militare, religioase. La vechii egipteni menţionarea unui an sau a unei dinastii avea funcţii simbolice, acoperind faptele şi sensurile unei lumi.
În lipsa scrisului, colectivităţile umane transmiteau oral, sub forma epopeii, povestirea neamului lor, transfigurată poetic, proiectată fantastic şi emoţional, dar păstrând întotdeauna simbolurile unor evenimente sau fapte, sublimând sensuri ale acestora.
Creuzetul istoriografiei propriu-zise a fost, cum am amintit, Grecia antică, iar afirmarea ei într-o formă deschizătoare de drumuri se situează în secolul V înaintea erei noastre.
Este epoca în care viaţa spirituală şi intelectuală a lumii greceşti a izbucnit într-o fantastică iradiere de energii şi impulsuri creatoare care au delimitat nu numai conturul acestei epoci, dar au transmis impulsuri decisive asupra întregii evoluţii culturale a umanităţii, au lăsat o moştenire care a marcat fizionomia culturii umane, hrănind cu sevele ei mai ales gândirea şi spiritul culturii europene. Lansarea maiestuoasă a istoriografiei greceşti ţine de ceea ce generic putem numi „secolul lui Pericle”.
Ar fi fastidios să refacem pentru nevoile acestor note de curs ansamblul mişcării culturale a epocii lui Pericle.
Ne interesează de fapt două mari surse ale istoriografiei greceşti din epocă: Herodot şi Tucidide, la care mai putem adăuga un alt contemporan al lor, Hellanicos din Mitilene (479-395 î.e.n.). Acesta a avut preocupări în domeniul cronologiei istorice şi a întocmit o istorie a Atenei (Atthis).
Privilegiul de a fi numit „părintele istoriei”(denumirea i-a dat-o mult mai târziu Cicero, un mare scriitor, jurist, om politic şi orator roman ) a revenit lui Herodot din Halicarnas (485-425 î.e.n.). A avut o viaţă activă, a străbătut în călătoriile sale prin multe locuri, a văzut lumi şi civilizaţii deosebite: din Egipt care l-a atras prin mărturiile bogate ale trecutului şi vestigiile impunătoare ale civilizaţiei sale, până la ţărmurile Mării Negre. L-a interesat lumea, oamenii, caracteristicile obiceiurilor şi existenţa lor.
A lăsat mărturii preţioase despre toate acestea. Sigur, nu toate mărturiile sale sunt demne de crezare pentru că Herodot a scris şi despre ceea ce doar a auzit, uneori şi imprecis, şi nu a trecut prin filtru critic tot ceea ce a aflat. Nu o dată a fost sedus de ceea ce se părea insolit, de obiceiurile şi felul de viaţă al unor seminţii pe care nu le-a cunoscut în mod nemijlocit. Dar câte alte informaţi prezintă o valoare excepţională prin ceea ce comunică, prin darul observaţiei!
Un analist al marilor doctrine istoriografice nota: „Opera lui Herodot îşi datorează vasta rezonanţă importanţei pe care a acordat-o datelor geografice, ca şi diverselor forme de organizare socială şi moravurilor unui mare număr de popoare”1. Dincolo de diversitatea modului de viaţă Herodot a avansat ideea esenţei comune a marilor principii după care se călăuzesc oamenii.
Opera lui Herodot, pe care a numit-o Istorii, este centrată pe descrierea războaielor medice (între greci, respectiv atenieni, şi perşi). Cronologic, scrierea lui îmbrăţişează aproape un secol de istorie. În interiorul acestui răstimp lumea greacă s-a aflat într-o încleştare acerbă cu marele imperiu persan, între 500-449 î.e.n.. Este vorba nu numai de o epocă relativ întinsă sub aspect temporal, dar şi de un vast scenariu prezent în scrierea lui Herodot, dat fiind faptul că el nu se opreşte doar la problema războaielor medice. De altfel autorul a scris opera sa în trei perioade; a realizat la început o compilaţie din 28 de naraţiuni izolate. Mai târziu a reorganizat materia lucrării şi i-a dat o structură mai bine articulată. Totuşi, lipsa unităţii se resimte. Aceasta defavorizează, poate, subiectul central, dar are avantajul de a recupera numeroase alte teme care prezintă interes prin ele însele.
Herodot este omul epocii sale; scrierea sa reflectă orizontul spiritual şi modalitatea în care grecii din vremea sa percepeau şi înţelegeau lumea.
El s-a integrat în viaţa culturală a Atenei unde a şi rămas destulă vreme. Dorinţa de cunoaştere, spiritul iscoditor, încercarea de a pune în valoare cât mai multe din cunoştinţele lui, au dus la o carte stufoasă, cu multe digresiuni în raport cu tema centrală. Dar, poate, tocmai acest aspect dă prospeţime expunerii sale, care ne conduce prin cetăţile greceşti, prin Egipt, Asia, Libia şi Tracia. Într-un fel, textul lui Herodot arată ca un jurnal de călătorie, iar maniera expunerii sale capătă aspectul unei istorii a civilizaţiei (în genere) Acordând atenţie istoriei creşterii puterii persane, Herodot are percepţia faptului că imperiul persan era o creaţie impunătoare a lumii antice.
Într-o perioadă de apogeu, acest imperiu s-a izbit de stânca micii lumi greceşti care a reuşit, în ciuda disproporţiei dintre forţe, să-şi păstreze libertatea şi independenţa .
Aproape jumătate din scrierea marelui istoric este consacrată înfăţişării campaniilor persane împotriva Greciei europene. Atenienii apar în viziunea lui Herodot ca întruchiparea lumii civilizate confruntată cu cea barbară a perşilor. Sigur, imperiul persan însuşi avea o civilizaţie proprie, pe care însă un istoric al lumii greceşti o percepea în termenii adversităţii faţă de „adevărata” civilizaţie ateniană.
Triumful Atenei confirma, în accepţia lui Herodot, superioritatea libertăţii asupra despotismului, a forţei morale, asupra celei brute.
Oricum, această înfruntare greco-persană este încărcată de evenimente, de fapte de arme spectaculoase care fac gloria istoriei greceşti, constituind, până la explozia lui Alexandru cel Mare pe scena istoriei, tot ce putea oferi mai dramatic şi mai revelator în materie de eroism şi de ingeniozitate istoria antică.
Pentru trecutul nostru străvechi, Istoriile lui Herodot prezintă o importanţă excepţională. În afară de menţiuni făcute în treacăt despre ginţile trăitoare altă dată pe acest pământ, opera lui Herodot este izvorul cel mai amplu care dă informaţii despre geţi şi religia lor, despre apartenenţa lor la marea familie a lumii trace; de asemenea, semnalează elemente de toponimie şi hidronimie din spaţiul ţării noastre sau din împrejurul ei. Cartea a IVa a Istoriilor conţine aceste ştiri în contextul descrierii expediţiei lui Darius, marele rege persan, pe la 514 î.e.n. împotriva sciţilor.
Întreaga relatare a lui Herodot în legătură cu această expediţie este interesantă. Sigur, pasajele referitoare la geţi şi credinţa lor constituie pentru noi punctul de maxim interes. „Înainte de a ajunge la Istru – spune Herodot –
(Darius) îi supune mai întâi pe geţii care se cred nemuritori, căci tracii numiţi skyrmiazi şi nipsei i s-au închinat lui Darius fără nici un fel de împotrivire. Geţii însă, care luaseră hotărârea nesăbuită [de a-l înfrunta] au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci. Iată în ce chip se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, că cel care piere se duce la Zamolxis – divinitatea lor, pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis. Tot în al cincilea an aruncă sorţii, şi întotdeauna pe acela dintre ei pe care cade sorţul îl trimit cu solie la Zamolxis, încredinţându-i de fiecare dată toate nevoile lor… Când tună şi fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun alt zeu afară de al lor”2. Urmează relatarea lui Herodot potrivit căreia Zamolxis ar fi fost „om ca toţi oamenii” în serviciul lui Pitagora. Dobândind avuţie s-a întors printre ai lui unde a pus să se clădească o sală în care îi primea pe aceştia. Acolo i-a învăţat despre nemurirea sufletului. Şi-a făcut apoi o locuinţă sub pământ şi a coborât în adâncul încăperilor acestei locuinţe. O dată la patru ani se iveşte din adâncuri fiind zeificat de oamenii locurilor.
Încheia Herodot relatarea sa pe o notă ingenuă şi plină de graţie: „Cât despre mine, nici nu pun la îndoială, nici nu cred pe deplin câte se spun despre el şi locuinţa lui de sub pământ; de altfel socot că acest Zamolxis a trăit cu multă vreme mai înaintea lui Pythagoras. Fie că Zamolxis n-a fost decât un om, fie c-a fost (întradevăr) vreun zeu din părţile Geţiei îl las cu bine”3.
În afară de ştirile despre geţi, în care filonul legendei se întrezăreşte în masa adevărului, găsim la Herodot o mulţime de date hidronimice şi toponimice care fac parte fie din arealul geografic al ţării noastre, fie se găsesc în vecinătatea ei. Astfel, Ordessos ar fi Argeşul, Tiarantos – Siretul, Tyras este numele antic al Nistrului, apoi Hypanis (Bug), Borystenes (Nipru), Tanais (Don)4.
Dincolo de informaţiile care se ţes într-o pânză nesfârşită în textul lui Herodot, „părintele istoriei” reînvie într-o descriere vie şi sugestivă ţinuturi, popoare, comunităţi umane. Există la Herodot o picturalitate remarcabilă în descrierea sa istorică, există aptitudinea de a crea tablouri sugestive, puternice şi vii.
În ce priveşte metoda cercetării şi felul în care înţelege problema adevărului, a cauzalităţii în istorie nu este greu să observăm că la Herodot există, pe de o parte, năzuinţa de a porni de la temeiuri raţionale în descifrarea desfăşurării procesului istoric, dar explorarea lui apelează, pe de altă parte, şi la forţe exterioare desfăşurării faptelor şi evenimentelor istorice.
O mare valoare are modul însuşi în care Herodot prezintă sensul şi valoarea istoriei ca atare: depozit al memoriei trecute şi, prin aceasta, modalitate de a ne înţelege, de a ne desluşi şi defini existenţa, de a ne surprinde în oglinda trecutului. Oglindirea semnifică în fapt dobândirea conştiinţei de sine şi capacitatea de a ne regăsi într-o continuitate. Herodot deschide lucrarea sa cu următoarea reflecţie: „Herodot din Halicarnas înfăţişează aici rodul cercetărilor sale, pentru ca faptele oamenilor să nu pălească prin trecerea vremii, iar isprăvile mari şi minunate săvârşite şi de greci şi de barbari să nu fie date uitării; printre altele va pomeni şi pricina pentru care aceştia s-au războit între olaltă”5 Ideea lui Herodot este, prin urmare, aceea că istoria este un mijloc al cunoaşteri de sine şi că păstrarea memoriei trecutului este unul din faptele cele mai de preţ la care trebuie să ţină oamenii; este zestrea lor scumpă. Amintim că aceste idei, în formule apropiate, se regăsesc şi la cronicarii români – Grigore Ureche şi Miron Costin – trăitori cu peste două mii de ani după Herodot. Elementul care dă operei lui Herodot statut de istorie, este, pe lângă apelul la diferite categorii de izvoare, şi năzuinţa lui de a pune în evidenţă cauzele fenomenelor, de a găsi adevărul în structura faptelor înseşi. În chiar conflictul greco-persan el caută să dezvăluie cauzele confruntării, iar în ce priveşte aspectele adevărului apelează pe cât posibil la faptele reale.
Este drept, unii exegeţi ai operei lui Herodot subliniază faptul că în opera lui naraţiunea se desfăşoară pe două planuri: unul al motivaţiilor şi îndreptăţirilor omeneşti; celălalt, al rânduielilor superioare care cârmuiesc lumea. „Întâmplările cârmuiesc oamenii şi nu ţin oamenii cârma întâmplărilor” spune la un moment dat Herodot, reflecţie care coincide aproape cu a lui Miron Costin: „Nu sunt vremurile sub oameni, bietul om e sub cârma vremii”.
Herodot acordă un rol important intervenţiei zeilor în desfăşurarea evenimentelor; el ţine seama de prevestirea oracolelor, evocă miracolele şi imixtiunea unor forţe exterioare oamenilor care înrâuresc cursul istoriei. Plătea prin aceasta tribut spiritului vremii.
Un spirit crescut într-o lume în care zeii erau aproape de oameni, intervenind adesea în viaţa acestora, era firesc să acorde providenţei şi destinului un rol important în dirijarea istoriei. Se puteau explica, pe acest temei, evenimente şi împrejurări care ar fi cerut, la nivelul descifrării lor cauzale, explorări de tip raţional mult prea analitice.
Dar Herodot este preocupat deopotrivă să caute sensurile reale ale faptelor, să reţină ceea ce este conform cu ce s-a petrecut în realitate; caută să găsească explicaţii de ordin cauzal.
Prin aceasta face din Istoriile sale un izvor excepţional de informaţii. El aduce în raza cunoaşterii nu numai ştiri de ordin istoric; este interesat de geografie, face ample incursiuni cu caracter etnologic, îl interesează viaţa şi obiceiurile oamenilor.
Opera sa are caracterul unei enciclopedii a vremii pe care o toarnă în cele nouă cărţi ale Istoriilor. Profuziunea observaţiilor, darul descrierii, imensa dorinţă de a comunica şi de asemenea senzaţia de prospeţime pe care o lasă Istoriile fac din scrierea lui Herodot o operă fundamentală a vieţii spirituale antice, un izvor de neînlocuit al cunoaşterii vremurilor despre care narează şi un punct de pornire demn de a inaugura traiectoria fascinantă a unui segment tulburător al culturii şi spiritului uman: istoriografia.
(Continua in P2)
