ISTORIOGRAFIA ANTICA II
(P2)
Tucidide (Thucydides)
Dacă lui Herodot îi revine cinstea de a deschide calea „istoriei mari”, Tucidide a prefigurat pentru aproape două mii cinci sute de ani direcţia pe care o va lua investigaţia istorică. Pe care îşi va constitui reperele esenţiale. Nu se cunoaşte exact data naşterii viitorului mare istoric. Este de presupus că s-a născut în jurul anului 460 şi a trăit până la 399 î.e.n. Tatăl său, după nume Olores, era probabil trac de origine. Viaţa lui Tucidide este strâns legată de Atena, unde a ajuns să deţină demnităţi însemnate, fiind implicat în activitatea politică a cetăţii şi în evenimentele militare pe care le va fixa mai târziu în marea sa operă. Războiul peloponesiac. Nu intră în preocupările textului de faţă problemele concrete ale războiului peloponesiac (431-404 î.e.n.). Amintim doar că el a avut ca protagonişti cele două mari cetăţi greceşti – Sparta şi Atena – în jurul cărora s-au grupat celelalte polisuri. Substratul rivalităţilor a fost, în ultimă instanţă, de ordin economic la care se adăuga năzuinţa de întâietate asupra lumii greceşti şi de înrâurire asupra altor cetăţi. Pentru Sparta, o Atenă prea puternică reprezenta o ameninţare; pentru Corint, supremaţia ei comercială ar fi devenit sufocantă.
Ca în mai toate cazurile, marile războaie pornesc de la ciocniri mici şi periferice. Aşa s-a întâmplat în cazul războiului peloponesiac, încât la puţină vreme de la terminarea războiului împotriva colosului persan lumea greacă se vede antrenată într-un alt conflict serios. Era vorba de această dată de o înfruntare în interiorul lumii greceşti care a fost ceva mai relaxată decât încleştarea greco-persană, dar a avut nu mai puţin un caracter istovitor. A durat mult, de la 431 la 404 î.e.n. (cu o întrerupere de 7ani), terminându-se cu victoria Spartei. Atena nu a pierdut ceva fundamental de pe urma acestui război, dacă facem abstracţie de veleităţile sale de hegemonie şi de considerente de prestigiu. S-a desfiinţat liga maritimă ateniană, au fost distruse fortificaţiile oraşului.
Cu toate că Pericle a murit la începutul războiului peloponesiac (429) democraţia ateniană a funcţionat şi după această dată, iar viaţa intelectuală şi- a păstrat vigoarea. Atena a rămas farul spiritual al lumii antice. Tucidide a participat activ la evenimentele războiului peloponesiac. A ajuns chiar să comande flota ateniană (fiind ales strateg), dar nu a avut noroc în înfruntarea cu generalul spartan Brasidas. De aceea a fost şi exilat departe de Atena. A fost un general nefericit, dar un mare istoric.
A început să scrie vestita sa operă după încetarea războiului. Deşi faptele pe care le povesteşte i-au fost contemporane şi a fost implicat în ele, Tucidide a scris cu detaşarea cuvenită despre cele întâmplate, realizând o operă obiectivă. În aceasta constă una din marile calităţi ale scrisului lui Tucidide. De fapt Tucidide a pus în faţa istoriei (istoriografiei) conştiinţa adevărului, moment care rămâne până astăzi dominant în demersul istoriografic6. De aici semnificaţia excepţională a demersului său, faptul că întreaga istoriografie, indiferent de metodă, de progresele în domeniul expunerii, viziune, sau demers conceptual, actul de cunoaştere istorică se revendică de la Tucidide prin finalitatea sa.
Tucidide a folosit diferite categorii de izvoare (dintre acestea menţionează doar martorii oculari, martorii neoculari, operele istorice, logografii, poeţii). Multe dintre faptele şi evenimentele războiului îi erau cunoscute în mod direct. El priveşte războiul ca pe un eveniment considerabil. „Acest război, scria Tucidide la începutul operei sale, a constituit cea mai puternică zguduire, atât pentru eleni, cât şi pentru o parte din barbari şi, s-ar putea spune, chiar şi pentru o foarte mare parte din omenire”7. El plasează, deci, evenimentele într-un orizont vast şi, deşi războiul se compune dintr-o infinitate de evenimente şi de fapte, Tucidide caută să le integreze în totalitate. Nu este însă preocupat în chip special de sinteză şi nu are darul sintezei. Preocuparea lui este pentru precizie, pentru descrierea clară şi valorificarea amănuntelor.
6 Accepţia adevărului la Tucidide consta în relatarea exactă a faptelor. Astăzi această accepţie este mult mai complexă, dar problema relatării corecte a faptelor îşi păstrează valoarea.
Informaţia – arăta el – trebuie totuşi analizată, situată în context. Interesat de cauze, Tucidide exprimă judecata sa asupra faptelor pe care le narează, încât găsim în discursul său istoriografic şi elemente reflexive. Istoricul sesizează legătura între istoria militară şi viaţa internă a cetăţilor greceşti. El insistă asupra rolului personalităţilor, dar şi asupra condiţiilor naturale. El prezintă trecutul în lumina experienţei vieţii prezente, făcându-l prin aceasta mai interesant, mai încărcat de semnificaţii. Tucidide, ca mai toţi istoricii antichităţii, introduce în textul său discursuri rostite de căpetenii politice sau militare. Nu abuzează însă de acest procedeu şi caută să potrivească cele rostite de orator caracterului situaţiilor şi psihologiei celui care vorbeşte, încât spusele oratorilor să nu pară simple plăsmuiri.
Pe cât posibil, Tucidide elimină elementele extraordinare, miraculoase, intervenţii ale zeilor, ale voinţei divine, favorizând informaţiile ce se pot dovedi prin mărturii sigure. „Poate că lipsa miraculosului – nota Tucidide – va părea că desfată mai puţin auzul. Toţi însă care vor să cerceteze adevărul celor întâmplate şi celor care vor mai avea loc cândva – la fel sau aproape la fel datorită firii omeneşti – le vor socoti cu folos. Căci am folosit o operă de valoare permanentă, nu de o clipă”. În acelaşi spirit apare o altă consideraţie a marelui istoric: „Dacă cineva [deşi] judecând după dovezile menţionate, va socoti totuşi că lucrurile s-au petrecut aşa cum le-am expus eu, nu va greşi de-mi va da crezare şi nu va crede [că a fost] aşa cum le-au cântat poeţii, înfrumuseţându-le, sau cum le-au povestit logografii, spre a le face mai atrăgătoare auzului decât mai potrivite cu adevărul…”8
Sigur, Tucidide a fost o personalitate pasionată, a trăit intens întâmplările care l-au marcat, dar a căutat să-şi domine subiectivitatea, să se ridice la nivelul înţelegerii aspectelor generale pe care le-a antrenat războiul şi încercările pe care acesta le-a pus în faţa lumii greceşti.
Pe Tucidide l-a apropiat de adevărul faptelor însuşi caracterul acestora, aspectele lor concrete, cunoscute foarte bine de istoric. Aceasta îl dispensa de nevoia de a pune în prim-planul explicaţiilor aspecte exterioare, aflate dincolo de ele, cum ar fi providenţa, destinul, soarta, deşi atenianul nu le înlătură cu totul din descrierea sa. A acordat însă o mare atenţie voinţei oamenilor în modelarea unor evenimente sau chiar a cursului istoriei. A recunoscut însă că voinţa nu are în orice situaţie un rol hotărâtor. Cadrul general al circumstanţelor sau pura întâmplare pot fi mai presus de voinţa actorilor istorici.
Istoricul a avut un puternic sentiment civic, aducând în primul rând un omagiu patriei sale – Atena. A fost ataşat cu moderaţie democraţiei ateniene. Drept model al figurii conducătorului l-a avut pe Pericle. El înţelegea însă că Atena ducea o politică de hegemonie asupra altor cetăţi aliate, împrejurare care a slăbit alianţele şi, în ultimă instanţă, poziţia marii cetăţi.
Tucidide a pus problema înrudirii locuitorilor din toate părţile Greciei, dar cu precădere ideea patriotică vizează la el cetatea, zonele relativ omogene prin limbă şi obiceiuri.
Sigur, războiul este un revelator pentru a înţelege firea oamenilor, psihologia lor, aspectele economice şi sociale, strategia şi tactica taberelor aflate în luptă, principiile războiului, raportul război – pace etc.
Stilul istoricului nu este strălucitor; dintre procedeele literare pe care le folosesc istoricii antici el recurge mai ales la naraţie, descriere şi analiza psihologică. În comparaţie cu Herodot, scrisul lui Tucidide este mai organizat, analiza mai percutantă, exprimarea mai exactă, logica raţionamentului mai strânsă. Îi lipseşte, poate, farmecul prospeţimii, continua efervescenţă a unui spirit care ştie să se uimească, ingenuitatea iluzionării, chiar dacă este vorba doar de plăsmuiri sau fantasme. Oricum, istoria putea deveni un domeniu efectiv al cunoaşterii numai prin ceea ce i-a transmis Tucidide: năzuinţa spre adevăr, preocuparea pentru explicarea cauzală, dorinţa de a dezvolta o operă trainică.
Încercarea de a lărgi câmpul izvoarelor şi de a selecta ştirile veridice, obiectivitatea, adevărul şi explicaţia constituie repere care consacră numele lui Tucidide printre cele mai semnificative din istoriografia antichităţii şi ale întregii istoriografii de-a lungul veacurilor. Despre opera lui Tucidide filosoful Mircea Florian scria: „În opera Războiul peloponeziac a lui Tucidide, general nenorocos şi om politic în dizgraţie, istoria ca ştiinţă, cu metodele ei specifice, este prefigurată”. Şi Mircea Florian continuă: „După cuvintele criticului Albert Thibaudet «ea (această operă) rezumă tot aşa de bine istoria viitoare ca şi istoria trecută: e o ktema as aei» (o construcţie pentru totdeauna)”.9 Mai mult decât atâta nu se poate spune despre semnificaţia scrisului lui Tucidide.
(Continua in P3)
